Trăim într-o societate îi evaluăm pe ceilalţi pe baza abilităţilor sociale, a capacităţii de interacţiune şi comunicare socială, de a stabili şi menţine relaţii sociale, de a rezolva într-o manieră asertivă conflictele sociale. Pentru orice post candidăm constituie un mare avantaj capacitatea de interacţine socială, de a stabili relaţii pozitive cu ceilalţi. În cazul autiştilor (înalt funcţionali) şi a persoanelor care suferă de sindromul Asperger se pot dezvolta abilităţile de interacţiune socială (social skills), într-o manieră structurată, pas cu pas. Din păcate limbajul nu înseamnă comunicare.
Aşa cum subliniam într-un articol anterior cercetările au arătat că din totalul mesajelor emise de o persoană 7 % sunt verbale, 28 % paraverbale şi 65 % nonverbale. Repet acest lucru pentru a da indirect un răspuns la eterna întrebare a părinţilor şi terapeuţilor: „Ştie atât de multe cuvinte şi a învăţat atâtea lucruri… De ce nu comunică?” Comunicarea ineficientă a persoanelor cu autism este evidenţiată de: întreruperea conversaţiilor celorlalţi sau totala indiferenţă faţă de ce ceea ce spun ceilalţi şi dezinteresul de a le spune ceva (nu solicită uneori nici informaţii de care au nevoie), vorbitul prea tare sau prea încet, invadarea spaţiului personal al celoralalţi, schimbarea topicii, lipsa contactului vizual, incapacitatea de folosire şi înţelegere a limbajului paraverbal şi nonverbal.
Cuvântul „comunicare” vine din limba latină şi înseamna „acţiunea de a pune în comun lucruri, indiferent de natura lor”. În psihologie, a comunica înseamnă actul de a împărtăşi, de a pune împreună, de a crea o legătură sau a stabili o relaţie (Nuţă, 2004). În anul 1 700 apare sensul de a transmite al comunicării. Şcoala de la Palo Alto se opune modelului matematico-cibernetic ce îl privilegia pe „a transmite” şi încearcă revenirea la sensul original de „a pune în comun”. Această şcoală a apărut la „Institute of Mental Research” (în apropiere de San Francisco), înfiinţat de Paul Watzlawick şi Dan Jackson, în 1959. Apoi „Colegiul invizibil” şi Janet Beavis publică faimoasa lucrare „O logică a comunicării” în care comunicarea renaşte şi îşi reia statutul de totalitate şi context integrator în psihologie în psihologie. Deseori, comunicarea a fost definită ca formă particulară a relaţiei de schimb între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri (Zlate, 2006).
Esenţiale în actul comunicării sunt (Zlate, 2006):
Relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri;
- Schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii;
- Modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajaţi.
Watzlawick spunea „Ne supunem în permanenţă regulilor comunicării, dar chiar aceste reguli, gramatica acestei comunicării sunt lucruri de care nu suntem conştienţi”. Şi astefel se pune baza metacomunicării (comunicarea despre comunicare).
Watzlawick şi colegii săi sunt cei care identifică cele 7 axiome ale comunicării:
1. Este imposibil să nu comunici. Chiar şi atunci când nu spunem nimic este un fel de a spune ceva. Comunicăm nu doar prin cuvinte, ci şi prin gesturi, mimică, postură. „Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj. Asemenea comportamente influenţează altele care, la rândul lor, nu pot să nu răspundă la comunicare şi prin însuţi acest fapt să comunice.”
2. Orice comunicare se desfăşoară simultan în două planuri: conţinutul şi relaţia. Conţinutul se referă la informaţiile transmise (cuvintele sunt elementele), iar relaţia se referă la informaţii despre informaţii(predomină elementele nonverbale).
3. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi abordat în termeni de stimul răspuns sau cauză-efect. Comunicarea nu începe undeva, după cum nici nu se termină vreodată, este asemeni unei spirale fără început şi fără sfârşit. Gregory Bateson a şocat prin noua manieră de înţelegere a viului. La silogismul lui Socrate (Oamenii sunt muritori./ Socrate este om./ Deci Socrate este muritor.) Beteson adaugă un nou silogism: Oamenii sunt muritori. Iarba moare. Deci oamenii sunt iarba. Din punct de vedere al logicii clasice acest silogism nu este valid, dar el este valid ca metaforă. Beteson încearcă să arate că limbajul viului nu este unul logic, ci metaforic, adică metafora este logica de care ascultă orice realitate însufleţită. Metaforele exprimă similitudinile organizare, identifică structurile, pe când silogismele clasice identifică obiectele. Dar obiectele nu sunt separate decât în plan abstract. În plan concret obiectele sunt doar părţi ale unui întreg mai mare.
4. Oamenii utilizează două modalităţi de comunicare: digitală (prin cuvinte) şi analogică (prin limbajul nonverbal şi paraverbal). Uneori pot apărea discrepanţe între cele două tipuri de comunicare.
5. Comunicarea este ireversibilă. Un mesaj transmis nu mai poate fi luat înapoi, iar mesajele pe care le transmitem îi modifică pe ceilalţi şi determină modul lor de raportare la noi.
6. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, după cum se bazează pe egalitate sau diferenţă. O comunicare simetrică este o comunicare în care nici unul nu este superior, cei doi sunt egali, se consideră la fel de capabili şi au în mod egal dreptul la replică. Comunicarea complementară în care una dintre persoane este în poziţie de superioritate este eficientă în cazul relaţiei profesor-elev, de exemplu. Tranzacţiile simetrice şi complementare nu sunt bune sau rele în sine, ci devin în funcţie de context şi scop.
7. Comunicarea implică procese de acomodare şi adaptare. Fiecare acordă semnificaţie cuvintelor în funcţie de percepţiile şi trăirile personale şi uneori este nevoie de o „negociere a sensurilor”, de acomodări şi ajustări.
Elemente ale conversaţiei:
1) Cererea de informaţii – gesturi şi exprimări verbale care cer ascultătorului să furnizeze informaţii despre obiecte, acţiuni, locaţii.
2) Solicitarea celorlalţi să efectueze anumite acţiuni sau să înceteze efectuarea anumitor acţiuni.
3) Respingerea/refuzul – gesturi sau afirmaţii care indică imposibilitatea de a accepta o informaţie.
4) Numirea – gesturi sau afirmaţii care servesc numirii de obiecte, evenimente sau locaţii;
5) Cererea de informaţii/furnizarea de informaţii – gesturi şi exprimări verbale care arată faptul că persoana care participă la conversaţie face afirmaţii, întreabă, răspunde;
6) Informarea – afirmaţii care exprimă fapte, credinţe, păreri, atitudini, emoţii sau care descriu un eveniment;
7) Rezolvarea – justificarea verbală a unor acţiuni, afirmaţii despre cauze şi motive;
8) Chemarea/atragerea atenţiei – gesturi sau exprimări verbale care atrag atentia ascultătorului (sau de confirmare a propriei atenţii), de obicei folosindu-se numele, exclamaţiile şi contactul fizic;
9) Salutările – gesturi sau exprimări verbale prin care o persoană îşi anunţă intrarea într- o conversaţie;
10) Încheierea conversaţiei – gesturi sau exprimări verbale folosite l încheierea unei conversaţii. (Bates, 1976; Coggins & Carpenter, 1981; Roth & Speckman, 1984)
Înainte de a trece la învăţarea aspectelor pragmatice ale comunicării este necesară efectuarea unei evaluări a abilităţilor actuale de comunicare (pune întrebări, foloseşte pronumele, poate folosi propoziţii, poate descrie obiecte, face afirmaţii, poate explica modul în care se joacă un joc simplu, respectă topica adecvata, contactul vizual, îşi exprimă păreri, gânduri, sentimente, atitudini; argumenteză efectuarea unor acţiuni sau afirmarea unor opinii, poate descrie o activitate descriind secvenţele acesteia, aspecte ale comunicării ce ţin de teoria minţii etc), precum şi o listare a eventualelor probleme (aici trecem abilităţile de comunicare de genul celor de mai sus, dar pe care copilul nu le are şi alte aspecte ce ţin de comunicarea ineficientă: spune celor din jur în mod repetat lucruri pe care aceştia deja le ştiu, vorbeşte fără a se adresa cuiva anume, spune lucruri nepotrivite din punct de vedere al acceptării sociale etc)
Baron-Cohen (1995) se referă la teoria minţii (theory of mind, ToM) ca fiind „citirea gândurilor” („mind reading”), iar în ceea ce priveşte incapacitatea persoanelor cu Asperger’s Syndrom de a aprecia faptul că ceilalţi oameni au intenţii, nevoi, dorinţe, gânduri, credinţe, emoţii foloseşte termenul „orbirea minţii” („mind blindness). Cumine, Leach and Stevenson şi Stevenson (1998) vorbesc despre „abilitatea de a gândi despre gândurile celorlalţi oameni, apoi de a gândidespre gândurile lor despre gândurile noastre, apoi de a gândi despre ceea ce noi gândim referitor la gândurilor lor şi aşa mai departe” (pag.19) Dificultatea în citirea intenţiilor celorlalte persoane îi face pe copiii autişti să şocheze prin lipsa lor de discreţie şi teribila şi inocenta sinceritate. ( Lucrând cu un copilaş care face ABA de 4 ani pe teoria minţii în contextul în care el fusese agresiv de câteva ori cu un copil care nu dormea la prânz şi făcea gălăgie, după ce trecem prin mai multe faze şi vorbim despre ce simte fiecare, despre motivele pentru care plânge copilul, despre educatoarea care îl va trimite acasă deoarece în acel context ea îşi va forma despre el părerea că este un copil rău, periculos şi ca să-i protejeze pe ceilalţi de care este resposabilă îl va trmite pe el acasă, despre faptul că un copilaş care plange nu tace când este lovit, din contră, despre faptul că nu el are datoria de a se ocupa de copii să nu facă zgomot etc ajungem în final la discutarea despre comportamentul adecvat în situaţia în care un alt copil este obraznic şi chiar îl deranjează, înainte de a-l exersa în joc de rol. Ajungem la concluzia că ar fi mai bine să se ducă la copil şi să îi spună să fie cuminte după care se blochează şi eu îi sugerez ca în condiţiile în care copilul nu îl ascultă să se ducă la educatoare şi să îi spună… Şi îl întreb ce îi spune educatoarei în aceste condiţii. La care el răspunde: „D-na educatoare, o sa trag de păr şi de urechi pe copilul acesta”). Se întâmplă adesea să ne minunăm de naivitatea cu care autiştii recunosc greşelile făcute sau mai şocant cum anunţă comportamentul negativ înainte de a-l face, chiar în momentul în care îl gândesc („Acum arunc detergent pe jos în baie!”)
Elsa Able şi Denise Grenier (Aspergers’s Sindrom. Intervening in Schools and Communities, 2005, pag. 228) prezintă modul de predare a abilităţilor pragmatice de interacţiune socială în patru paşi:
1. Self awareness. Abilităţile sociale şi limbajul social nu se vor schimba decăt după conştientizarea abilităţilor sociale la ceilalţi şi înţelegerea nevoii de dezvoltare a acestora la propria persoană. Se realizează vizionarea unor filme cu şi fără sunet pentru a observa cum folosesc ceilalţi contactul vizual, aşteptarea rândului, gesturi etc. Se vizionează şi înregistrări video cu diferite jocuri de rol, grupuri care lucrează împreună.
2. Self – monitoring. Se trece de la conştientizarea abilităţilor sociale la exersarea lor, punând un token pe tabla de tokeni de fiecare dată când comunică adecavat (salută, face un compliment etc).
3. Self – control. În această etapă se urmăreşte generalizarea abilităţilor deja achiziţionate într-o varietate de situaţii, adaptarea la subiectul conversţiei, la interlocutor. Cei care au o probleme cu impulsivitatea pot învăţa tehnici de genul „self-talk”(vorbitul cu sine însuşi, limbajul interior). Ex: „O secundă să ma gândesc…”, „Pot să nu mă grăbesc!”
4. Mastering the sequence. Conştientizarea de sine ajunge la nivelul în care persoana este conştientă de comportamentul său şi înţelege consecinţele potenţiale ale comportamentului, învaţă să ia decizii în ceea ce priveşte comunicarea analizând consecinţele comunicării.
Scopuri de urmărit în grup:
- Obţinerea atenţiei: contactul vizual, faţa şi corpul sunt întoarse către persoana cu care vorbeşte, gesturi de genul bătutului pe umăr.
- Iniţierea conversaţiei: salutul, strigarea pe nume a celeilalte persoane, formule de începere a unei conversaţii.
- Răspunde la solicitările celeilalte persoane.
- Aşteptarea rândului: nu întrerupe când cineva vorbeşte, să ştie când să îşi ia rândul la conversaţie.
- Ascultarea celor spuse de interlocutor.
- Reguli de intrare în discuţie cu cineva şi prezentarea pe scurt a ideii.
- Menţinerea unei conversaţii pe un anumit subiect, adăugarea de noi informaţii la subiectul care deja se discută.
- Schimbarea subiectului când acest lucru este potrivit folosind fraze de genul: „Acest lucru îmi aminteşte…”
- Clarificarea lucrurilor spune, evitând folosirea aceloraşi cuvinte. – Încheierea conversaţiei evitând ieşirea bruscă din conversaţiei („Trebuie să plec acum…”, „Mi-a făcut plăcere să vorbim!”, „La revedere, ne vedem mâine!”) Azi mă opresc aici, voi reveni cu alte completări la acest subiect.
Bibliografie
Asperger’s Syndrom. Intervening in Schools, Clinics and Communities, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, London, 2005
Bates, E. (1976), Language in context: studies in the acquisition of pragmatics, New York: Academic;
Baron-Cohen, S. (1995), Mindblindness: An essay on autism and theory of mind. Cambridge, MA: MIT Press;
Coggins, T., Carpenter, R. (1981), The communicative intention inventory. Journal of Aplied Psycholinguistics, 2, 213 – 234;
Cumine, V., Leach, J., Stevenson, B., Stevenson, G.(1998), Asperger Syndrom: A practical guide for teachers. London : David Fulton ;
Watzlawick, P.(1972), Une logique de la comunication, Ed. Du Seuil;
Nuţă, A.(2004), Abilităţi de comunicare, Editura SPER, Bucureşti;
Roth, F., Speckman, N. (1984), Assessing the pragmatic abilities of children: Part 1. Organizational framework and assessment parametrs. Journal of Speeck and Hearing Disorders, 49, 2-11.
